Surprinsă în această emulaţie, între ceea ce simt privind o culoare, ceea ce ea vrea să-mi transmită şi ceea ce vreau eu să exprime, am păşit pe terenul incert, mereu mişcător al unei balanţe între vizual şi afectiv. Culoarea mă hrăneşte, iar emoţia produsă de ea transpune alte expresii şi configuraţii cromatice pe pânză, prin care să-mi alimentez o nouă emoţie. Spaţiul plastic se autocreează din cele două componente,  vizualul şi afectivul.

Contopirea mea cu emoţia provocată de seducţia culorilor se amplifică, din aproape în aproape, acutizând coordonatele senzoriale ale vizibilului, de la ton la semiton, apoi la sfert de ton, până la subtilitatea unui ton abia perceptibil, acolo unde senzorialul vibrează la maxim. Transmutând micul spaţiu al unei tuşe de câţiva centimetri la universul care mă înconjoară, se produce o inversiune de raporturi între centimetrul cromatic şi mediul meu înconjurător. Acum eu sunt cea mai mică, iar culoarea mă învăluie de peste tot.